„Sunt seri când tot cerul mi se pare pustiu, cu stele reci, moarte, într-un univers absurd, în care numai noi, în marea noastră singurătate, ne zbatem pe o planetă de provincie, ca într-un târg în care nu curge apa, nu arde lumina și unde nu opresc trenurile rapide…”

Au trecut aproape 80 de ani de la momentul când Mihail Sebastian scria aceste cuvinte în „Steaua fără nume”. Azi, rostite de Vlad Zamfirescu pe scenă, își păstrează întreagă și savoarea, și duioșia, și tristețea, și poezia aceea dulce-amară, care face ca lumea lui Mihail Sebastian să aibă și azi același farmec și aceeași putere de seducție, cu tot aerul ei ușor desuet, care-o face și mai atrăgătoare pentru omul secolului 21, cel rătăcit printre gadget-uri.

Nu s-ar putea spune că Sebastian s-a născut sub o „stea” norocoasă. A trăit cel de-al Doilea Război Mondial, cu toată nebunia și absurdul acelei perioade, și-a pierdut prieteni, a fost nevoit să se ascundă, i s-a interzis să publice sau să fie reprezentat pe scenă și chiar piesa „Steaua fără nume” a fost jucată prima dată fără numele lui pe afiș. Și-apoi… când s-a terminat războiul, când avea succes, exact în ziua în care Sică Alexandrescu îl anunța că „Steaua fără nume” avea să fie reprezentată „pe toate scenele lumii” și-l ruga să treacă pe la biroul lui, la ora 5.00, ca să semneze contractul, exact în acea zi Mihail Sebastian pleca de pe această „planetă de provincie”…

Într-un oraș de provincie de pe Valea Prahovei, o necunoscută este coborâtă din tren în gară pentru că nu are bilet. Aceasta vine de la cazinou și are asupra ei doar fisele câștigate. Profesorul Miroiu, care se afla în gară în așteptarea unei cărți foarte scumpe de la București, se oferă să o găzduiască peste noapte, perioadă în care între cei doi apare o relație afectivă. Miroiu a găsit o stea invizibilă, in spatele altei stele de langa Ursa Mare, necunoscută pe bolta cerească și nu știe ce nume să îi dea. Când află că pe necunoscută o cheamă Mona se gandeste sa-I dea numele ei. Dimineața apare Grig, cel cu care Mona are o relație de 3 ani. Se va reîntoarce în cele din urmă în lumea lui, părăsindu-l pe astronomul visator?

La distanță de aproape un secol, „Steaua fără nume” rămâne poate cea mai frumoasă comedie romantică scrisă de un dramaturg român. (Păcat că Hollywood e prea departe!)

De data asta, alege „Steaua fără nume”. Produs de Cortina AG, spectacolul reunește în distribuție câțiva dintre cei mai iubiți actori ai momentului: Vlad Zamfirescu, Diana Roman, Adrian Titieni, Luminița Erga, Valentin Teodosiu, Andi Vasluianu.

Vlad Zamfirescu nu încearcă modernizări abracadabrante și forțate ale textului lui Mihail Sebastian, dimpotrivă, face în așa fel încât poezia îi rămâne intactă și replicile se decupează superb, păstrându-și tot parfumul, tot farmecul, toată eleganța.

Ceea ce reușește cu asupra de măsură spectacolul lui Vlad Zamfirescu e să creeze emoție. Acea emoție de care continuu să cred că publicul are nevoie. Și exact din această perspectivă am ales să vorbesc despre el. Pentru că mi s-a întâmplat de-a lungul timpului să văd spectacole „perfecte”, care nu lăsau nicio urmă în tine, și pentru că teatrul (altminteri, aflat acum în epocă pandemică și post-pandemică într-o mare degringoladă și căutându-și cu disperare drumul) tinde să devină tot mai „aseptic”. Ei bine, „Steaua fără nume” e un spectacol pe care-l definește cel mai bine acest cuvânt: emoție.

Distributie: DIANA ROMAN , VLAD ZAMFIRESCU , ADRIAN TITIENI, ANDI VASLUIANU ,VALENTIN TEODOSIU, ,LUMINITA ERGA, GABRIEL VATAVU , EVA COSAC.

Regia: VLAD ZAMFIRESCU

Scenografia: MADALINA MARINESCU

Asistent regie: MADALINA CIUPITU ,

Decoruri : SFERA DEKOR

Sunet, lumini : E-STAGE

Producție: CORTINA AG