Dincolo de uitare

Teatru: Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu - Secția română
Regie și text: Cosmin Stănilă
Muzică originală: Radu Dogaru
Consultant scenografie: Oana Micu
Mișcare scenică: Filip Stoica
Animație video: Tony Macpela
Sufleur: Sanda Anastasof
Regie tehnică: Ștefan Bucșa
Sunet: Alex Androniciuc
Lumini: Sergiu Pașcalău
Cabine: Angelica Ognean
Recuzită: Nicolae Dogaru
Video: Claudiu Mihăilescu și Iuliana Revencu
Manageri proiect: Claudia Maior și Denisa Bar
Durata: 1h15 min / Pauză: Nu
Recomandare de vârstă: 14+
Atenționare: spectacol cu un puternic impact emoțional

Cu: Diana Lazăr și Radu Costea

„Dincolo de uitare” este o poveste despre întoarcere, legături de familie și identitate. Ioana Dobrescu, actriță cunoscută și admirată, începe să piardă reperele care i-au definit viața personală și cariera. În acest context, fiul ei, Cristi, renunță la propriul drum și se întoarce acasă pentru a-i fi alături.

Între cei doi se construiește o relație nouă, fragilă și profund umană, în care grija devine o formă de negociere zilnică, iar trecutul și prezentul se amestecă constant. Pe măsură ce Cristi încearcă să protejeze imaginea mamei sale și să păstreze vie personalitatea ei artistică, ajunge să-și pună propria viață între paranteze.

Cu umor, tandrețe și luciditate, regizorul și autorul Cosmin Stănilă transformă această confruntare într-un dialog despre iubire, responsabilitate și demnitate, invitând publicul să privească dincolo de pierdere și să descopere ce rămâne atunci când certitudinile se estompează.

„Povestea asta s-a născut din frică. O frică care nu are rezolvare: de moarte, de uitare, de responsabilitate. Genul de frică pe care mi-a plăcut să o zgândăr, în care m-am afundat intenționat, pentru că mă fascinează. Demența în sine mă fascinează, cum deformează ea timpul, cum șterge granița dintre eu și nimic, dintre persoană și gol. Are ceva poetic, mult potențial metaforic. Dar implică și o groază de dileme morale. Care e punctul până la care viața umană e valoarea supremă? E just ca cineva să fie obligat să trăiască fără să vrea? Cum se poate negocia cu lipsa discernământului? E drept ca responsabilitatea propriei vieți să pice pe altcineva? Sper că în teritoriul ăsta al confuziei și al angoasei am reușit să găsim și puțină lumină, fără să trădăm adevărul. Sper că se poate ghici iubirea de dincolo de tragedie. Lucrând la spectacol m-am gândit mult la bunica mea, la cealaltă bunică, la mama mea, la mine ca fiu. N-aș vrea să fiu în pielea personajelor mele, dar dacă o să ajung vreodată, sper să fiu la fel de curajos ca ele.” – Cosmin Stănilă