Teatrul Național „Mihai Eminescu” Chișinău

GRĂDINA DE STICLĂ

după Tatiana Țîbuleac

Premiera: 12 septembrie 2024, în cadrul Reuniunii Teatrelor Naționale Românești la Chișinău

Romanul „Grădina de sticlă” distins cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură – 2019

Regie: Petru Hadârcă

Dramatizare: Mariana Onceanu

Scenografia: Adrian Suruceanu

Pictor costume: Stela Verebceanu

Muzică originală, univers sonor: Valentin Strișcov

Mișcarea scenică: Oleg Mardari

Proiecții video: Radu Zaporojan

Design afiș, fotografii, machetare caiet program: Ian Onică

Genul spectacolului: dramă

Durata: 2 h 30 min/ fără pauză

Recomandări de vârstă pentru public: 14 +

Cu supratitrare în limba engleză

Distribuția:

Lastocika – Diana Decuseară-Onică

Lastocika în copilărie, Tamara – Corina Rotaru

Tamara Pavlovna – Angela Ciobanu

Zahar Antonovici – Anatol Durbală

Șurocika – Mihaela Strâmbeanu

Bella Isaakovna – Anișoara Bunescu

Katiușa, Asistenta 1 – Olesea Sveclă

Raia, Varea – Tatiana Lazăr

Tonea, Asistenta 2 – Doriana Zubcu-Marginean

Polcovnicul – Ion Mocanu

Rodion Eduardovici, Chira, Bețivul 1 – Iurie Focșa

Lioncik – Alexandru Pleșca

Maricica, Greta – Rusanda Radvan

Pavlik – Petru Marginean

Oxanka – Draga-Dumitrița Drumi

Dmitri, Bețivul 2 – Vlad Ropot

Radu – Igor Babiac

Cuvântul regizorului Petru Hadârcă

„Romanul Grădina de sticlă de Tatiana Țîbuleac m-a răscolit profund și m-a scos din starea de confort interior. M-a făcut să văd lumea dintr-o altă perspectivă, din câteva ipostaze diferite: am simțit amarul din gura unui copil orfan, spaimele unei femei legate de feminitatea sa, golul din sufletul unui om în căutarea disperată de repere identitare. Această confesiune, care ba izbucnește cu furie și cruzime, ba trece în meditație lirică, ba taie meticulos firul în patru sau mușcă ironic, te face să te întrebi prin ce minune un copil abandonat și neiubit, violat în anii adolescenței, ajunge să fie un om bun care să iubească și să ofere iubire?

Luată de la orfelinat, numită Lastocika, crescută de o rusoaică într-un Chișinău dominat de limba rusă, în care curtea era legiune, orfana crește în căutare de iubire, de înțelegere, de repere cu care s-ar putea identifica. Limba maternă, limba română o ține înrădăcinată în albia cultural-identitară și îi deschide calea sper conexiunea cu lumea liberă. Sunt sigur că destinul personajului Lastocika – Rândunică e despre mulți dintre noi, și nu mă pot desprinde de gândul că la scară largă e despre Basarabia – Moldova Țara de Jos.

Spectacolul nu oferă răspunsuri, cum nici cartea nu o face. Și sperăm că, la fel ca romanul, spectacolul nostru va genera conexiuni empatice și va provoca la meditație.”

TATIANA ȚÎBULEAC, scriitoare, autoarea romanului „Grădina de sticlă”, distins cu Premiul Uniunii Europene pentru Literatură – 2019

Tatiana Țîbuleac despre spectacol: „Am scris „Grădina de sticlă” având în gând povestea unei fetițe. Actorii au transformat-o în povestea unei țări. Aceasta este forța extraordinară a teatrului și darul lui pentru umanitate - de a face dintr-un om o lume.”

Tatiana Țîbuleac s-a născută în 1978 la Chișinău, Republica Moldova. Și-a făcut studiile la Liceul „Iulia Hasdeu” și la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării a USM. Primul său roman „Vara în care mama a avut ochii verzi”, Editura Cartier, 2017, a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2017), Premiul revistei Observator cultural din România și Premiul Observator Lyceum (2018)

Romanul „Grădina de sticlă” a fost publicat la Editura Cartier în 2018 și a fost tradus tradus în franceză, spaniolă, bulgară, slovenă, poloneză, greacă, croată și albaneză.

Selectate din cronici:

„O muncă de echipă, de proporțiile unei orchestre simfonice, stă în spatele unui personaj colectiv care dă viață acestui peisaj și fundal uman, multicolor, plin de forță și fragilitate, de setea nepotolită și energia neirosită pentru dragoste și fericire. Memoria traumelor, transmisă din generație în generație, căutarea identității și redescoperirea sinelui prin verbalizare confesivă, eliberatoare, meditativă sau acuzatoare, mi-a lăsat totuși impresia unei asumări vindecătoare și a unei depășiri (mature) de către protagonista în relația ei cu trecutul și copilăria, marcând începutul de reconstruire a unei vieți noi.” (O lume a destinelor frânte, Cronică de Ivan PILCHIN)

„În cele din urmă, ,,Grădina de sticlă” este o poveste despre supraviețuire, despre dedublarea feminină într-o lume post-sovietică, unde femeile reprezintă un feminism colectiv, nearticulat, dar puternic. Ele sunt eroinele tăcute ale acelei perioade, purtătoare de răni adânci și forțe ascunse, iar spectacolul le redă cu o eleganță care sfidează tragedia. Producția teatrală nu este doar un act artistic, ci un dialog între trecut și prezent, o reamintire a ceea ce ne-a format și a modului în care ne definim identitatea în continuare. Impresia lăsată de jocul actorilor, de povestea profundă și de detaliile vizuale și auditive este una care va persista mult după ce cortina cade.

Așadar, ,,Grădina de sticlă” servește ca o metaforă a fragilității identității noastre, reflectând atât frumusețea, cât și vulnerabilitatea experiențelor umane. Această „grădină” simbolizează un spațiu în care amintirile și traumele coexistă, iar sticla evidențiază transparența și distanțarea.” (Un spectacol despre dedublarea eului și căutarea identității, Cronică de Mariana MARIN)

„O regie făcută de Petru Hadârcă cu mult talent și metodă. Trebuie să recunoaștem că e un curaj să te apuci să faci un spectacol după acest roman. E de o complexitate copleșitoare însă să aduci la rampă ceea ce ne doare și ne preocupă chiar acum. Este munca chirurgului care taie pe loc, existând mereu riscul malpraxisului și al ratării intervenției. Petru Hadârcă reușește. Acțiunea terapeutică chirurgicală pe care o întreprinde este una aplicată, realizată cu dedicație și viziune. Și pacientul se ridică și merge... La un moment dat ai senzația că nu e un spectacol, ci o pictură vivantă. Există o staticitate cromatică, muzicală, de personaje care se repetă, dar care deodată se accelerează ca un caleidoscop, ca un mozaic de sticlă multicoloră care poate exploda și explodează. Conceptul regizoral e de factura creatorului omniscient și omniprezent, retras însă ca un „deus ex machina” și drapat de jocul actorilor, așa încât să ai impresia că totul se întâmplă acum și aici, că e o docudrama, care simulează că dramatizează un roman. Există un grad de veridicitate frustă, manifestă acolo.” (Orfani la orfelinatul istoriei, Cronică de Maria PILCHIN, revista Moldova, septembrie-octombrie, 2024